Enigmatica Biserică Armenească din Bacău.

La începutul secolului al XIX-lea s-au stabilit la Bacău primele familii de armeni "detaşaţi" de la Roman şi Botoşani. Structura populaţiei urbei Bacău din anul 1820 poate fi studiată în materialul prezentat de domnul dr. Silviu Văcaru sub titlul "Populaţia t'rgului Bacău în 1820" în Acta Bacoviensia vol.IV din 2009. Sursa documentării autorului pentru realizarea articolului menţionat a constituit-o filele dosarului nr.13/1820 din fondul arhivistic "Visteria Moldovei" al Arhivelor Naţionale, Direcţia Judeţeană Iaşi.
Comunitatea armeană s-a stabilit, construind case trainice, pe stada care începea la kilometrul zero al târgului, la "Ospelul Comunal", se termina la gară şi primind numele de strada Armenească pentru o lungă perioadă de timp. Ulterior, strada a primit numele de „Ioniță Sturza”, „6 Martie” și iar „Ioniță Sturza”.

Câteva exemple de biserici armenești cu o singură turlă.

CPI anul 1910 - Ed Dep. Univ. Saraga, Bucureşti

Prezenţa bisericii armene în peisajul arhitectonic al Bacăului a fost menţionată de toate lucrările cu caracter monografic editate de-a lungul timpului. Citând câteva referinţe de epocă fixăm în istorie clădirea considerată o perlă a arhitecturii locale. Costache Radu scria în monografia sa "Bacăul de la 1850 la 1900"[1]:

Biserica Armenească văzută din foișorul de foc al Pompierilor.

"La 1858, Armenii îşi zidiră şi ei biserică. O biserică mare, încăpătoare. Morţii se îngropau pe lângă biserici, numai evreii aveau ţintirim afară din oraş. Armenii ne-având biserică, pe morţii lor îi duceau la biserica din Roman. Cei ce puteau îşi duceau morţii vârâţi în sicrie, cu trăsuri bune şi cu oare care pompă; dar pe cei mai mulţi îi ducea ungurii cărăuşi din Cleja, cari puneau sicriul într'o căruţă cu 2 cai şi pe ici 'i drumul. De multe ori, dacă vre-unul din acei cărăuşi, târguia în vr'o dugheană de-a armenilor câte ceva, şi li se părea că le cere scump pe sucman sau pălărie, ziceau : „Las mai eftin zupâne, c'apoi te-oi duce sâ eu mai eftin la Roman".

CPI anul 1914, Ed Depozitul Şaraga, Bucureşti

Ortensia Racoviţă prezenta în capitolul dedicat bisericilor în "Dicţionarul geografic al judeţului Bacău"[2] din 1895:
"De aseme­nea, Armenii şi-au zidit la 1850, pe strada Armenească, o bise­rică mare, la care a contribuit cu o sumă de bani (200 galbeni) Mihail Sturdza, fostul Domn al Moldovei. Biserica are un preot şi un dascăl."

CPI anul 1939, Ed. Fotofilm Cluj

Relatarea lui Grigore Grigorovici referitoare la istoria construcţiei bisericii armeneşti a fost publicată în culegerea monografică “Bacăul din trecut şi de azi”, 1934, pagina 63 [3]
"La 1848 s-a pus temelia bisericei armene cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, a cărei construcţie s-a terminat după vreo 10 ani, prin subscripţia enoriaşilor şi din contribuţia cu 200 galbeni a Domnitorului Mihail Sturza, care a dat următoarea autorizaţie de construcţie a acestei biserici:
„Cu mila lui Dumnezeu, Noi Mihail Grigore Sturza Voevod, Domnul Ţării Moldovei.
Luând în privire cererea ce Ni s'a făcut de către comunitatea naţiei armene din poliţia Bacăului, ca să le învoim a ridica cu a lor cheltuială, o biserică de ritul armean ortodox în acea poliţie, Domnia Noastră le învoim prin decretul de faţă asemenea cerere, după care numiţii pot să păşească către facerea unei biserici, şi spre obşteasca ştiinţă, Departamentul averilor bisericeşti, va publica această a Noastră învoire prin foile oficiale”. Urmează semnătura,
Secţia I din Departamentul averilor bisericeşti No. 1736, anul 1848 Noembrie 24 zile.
(Din monografia bisericei Sf. Impăraţi de Pr. Al. Apostol Bacău)

CPI anul 1939, Ed. Fotofilm Cluj

Parohul acestei biserici este pr. D. Melconian, hirotonisit preot în ziua de 18 Octombrie 1931, în locul mult regretatului preot Grigore Lazarovici, care a servit această biserică timp de peste 40 ani".

CPI anul 1939, Ed. Fotofilm Cluj

Catastrofalul an 1940

În semn că nu ajungeau românilor necazurile războiului care urma să prindă în malaxorul luptelor şi ţara lor, parcă pentru a ne pedepsi pentru alianţa cu Puterile Axei din octombrie 1940, Dumnezeu i-a supus pe aceştia şi grelei încercări ale suportării cutremurului catastrofal din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940. O comisie specială pentru evaluarea pagubelor provocate de cutremur a întocmit o evaluare a stării clădirilor afectate.
Dintre cele 59 de clădiri (locuinţe sau obiective social-culturale) incluse în lista semnată de şeful comisiei, arhitectul Sterian, Biserica Armenească era singura declarată "complet inutilizabilă". Clădirea bisericii avea deja probleme de rezistenţă a construcţiei încă din anul 1923 când fusese consolidată dar, cutremurul i-a fost fatal. La cererea de transmitere a unei evaluări a situaţiei transmisă de Primăria oraşului, Parohia Bisericii a transmis următorul răspuns care sparge o serie de enigme ulterior exprimate:

pag.01. sursa: ANB fond Primăria Bc d.23/1940

pag. 02 a documentului

Nr.8484 din 18 noiembrie 1940
"Domnule Primar
La adresa Dvoastră no 7253 din 15/XI 1940 avem onoare a vă comunica:
Consiliul Parohial a făcut cercetări şi expertize în chestiunea Turnurilor bisericii, care mai cu seamă în partea din faţă, prezintă o dislocare a zidurilor, care ameninţau cu prăbuşirea. Încă din anul 1923 am procedat la facerea unor lucrări de subzidire şi întărire sub conducerea şi antrepriza arhitectului Leon Vulcănescu, astăzi decedat, şi credem că numai datorită acestor contraforturi, turnurile şi partea din faţă a bisericii, au rezistat sguduirilor cutremurului din dimineaţa de 10 Noiembrie.
Acele lucrări au costat peste 600.000 lei, bani ce nu i-a avut parohia în întregime şi a trebuit să facă un împrumut la Banca Românească (în trecut Banca Bacăului) ce a fost achitat tocmai în 1939.
Tocmai pentru că vedeam necesitatea dărâmării turnurilor atât de grele, precum şi consolidarea restului clădirii, am obţinut şi întreprins parcelarea ogrăzii disponibile din faţa bisericii pentru a strânge fondurile necesare achitării lucrărilor. N’am putut vinde decât o singură parcelă din cauza vremurilor şi conjucturii economice nefavorabile şi cu banii luaţi am achitat restul datoriei la Banca Românească, care ne acţionase în judecată iar restul în val. de 25.000 (douăzecişicinci mii) este depus la C.E.C.
Cum vedeţi domnule Primar, situaţiunea noastră este precară. Veniturile ordinare nu acopăr nici cheltuielile; de ani de zile încheem bugetele cu deficite, din cauză că şi imobilele ce le are parohia sunt vechi şi sunt aproape de ruină.
De aceea, apelăm la Dvoastră, Domnule Primar, a ne ajuta, nu cu bani, ci dispunând către Serviciul Pompierilor sau intervenind la Armată, pentru a ne ajuta cu mâna de lucru, noi obligându-ne să angajăm un specialist sub conducerea căruia să începem lucrările de dărâmare.
Reconstrucţia localului se va putea face când timpurile ne vor permite.
În afară de aceasta, deoarece urmăm să supunem darămării şi imobilele din curtea bisericii, vă aducem la cunoştinţă că în una din odăi locuieşte bătrâna Eufrosina Anton, săracă, care n’are nici un sprijin şi parohia i-a dat această locuinţă în mod gratuit; vă rugăm să binevoiţi a dispune ca ea să fie primită la Azilul de bătrâni din acest oraş.
Primiţi, vă rugăm, Domnule Primar, asigurarea stimei noastre.
Preşedinte                                                          Secretar
Toma Mihăilescu                                     Andrei Manughevici

Rezoluţie Primar:
19.XI.1940
Adresă către serv. Pompieri de a lua contact cu preşedintele comit. Parohial al Bisericii Armene şi a proceda la dărâmarea turlelor. ss. indescifrabil

Viaţa lângă o clădire "complet inutilizabilă".

Nu se ştie ce au discutat şefii pompierilor cu parohul bisericii în urma rezoluţiei date de primar, cert este că biserica a rămas în continuare în picioare, sabie a lui Damocles pentru enoriaşii şi capii bisericeşti. Un armean din cartier care era copil în anii de după război, ne prezintă într-un mod cuceritor pentru noi, muritorii de rând fără calităţi de critici literari dar, cititori însetaţi de istorie locală, viaţa colectivităţii armene formate dintr-o "galerie de chipuri". Anatomia unei străzi [4], o carte scrisă cu har de concitadinul nostru Paul Grigoriu, ne plimbă în timp şi spaţiu prin cartierul armenesc în mijlocul căruia se ridica spre ceruri Biserica Armenască şi conducea spre pământul veşniciei Cimitirul. Câteva fragmente centrate pe descrierea locurilor sfinte ale colectivităţii par să ne convingă de faptul că tinerii, copii şi adolescenţi, din comunitate nu aflaseră de interdicţia de utilizare a lăcaşului sfânt. 

Să intrăm pentru câteva momente în lumea autorului:

„În oraşul acela meschin, care nu vedea soarele decât prin ţesătura propriilor sale pânze de păianjen, strada Armenească era, la începutul anilor '50, singura „cucoană" edilitară... Pe la 1500 şi ceva, de fapt nu are importanţă când, au sosit armenii. Negustori, în marea lor majoritate, zgârciţi fără excepţie şi dornici, în unanimitate, să facă avere”...
„Descălecătorii" aveau, se vede, un straşnic spirit de castă. Şi parale. Care i-au ajutat să-şi construiască curţi frumoase, aproape boiereşti, unde, în loc de arbori seculari, sădeau trandafiri, să le aducă aminte de apusurile de soare de lângă Ararat. Aşa s-a făcut, pe vreo mie de paşi lungime, strada Armenească”...
„La jumătatea străzii, comunitatea durase biserică mândră, în turlele căreia ciorile îşi luceau penele, iar liliecii, sinucigaşii zilei, se spânzurau cu resemnare, pentru a învia fantomatic la ceas de seară. Epitropul bisericii, domnul avocat Zadic, avea mare pasiune pentru cărţi rare şi sindrofii dese pe care le prezida ţinând veşnic în mână un pahar de cleştar unde se plictisea de moarte şerbetul Maricăi, fata din casă. Domnul Zadic avea doi fraţi. Iacobaş, cel mai mic, dăduse în mintea copiilor pe vremea când, proaspă bacalaureat, îşi pusese în gând să înveţe pe de rost Le Grand Larousse... Despre trecutul lui Aram, celălalt frate al domnului avocat, se ştiau puţine lucruri, iar prezentul nu permitea să se facă prea multe presupuneri...” Amintirile autorului despre tatăl său, profesor de limba franceză, o perioadă director al Liceului Ferdinand (Şcoala Medie nr.1) fac referire şi la slujitorii bisericii:
„Domnul profesor (n.a. Grigoriu, tatăl autorului) avea prieteni, de câţiva dintre ei am vorbit. Ceea ce, însă, mi se pare mult mai important, este că nu avea duşmani. Absolut nici unul... Ateu până în vârful unghiilor lui striate ca un înveliş de scoică, nu pregeta să se descopere, primul, în faţa părintelui Jeban ori a junelui prelat cu barbă roşie si rară care prezida, duminică de duminică, colocviile religioase ale comunităţii armeneşti...”
Prin anii 1952-60 a început „sistematizarea” cartierului botezat Şoimului. Câteva „case tip” cu un rond mare de flori între cele două părţi ale străzii au fost construite în capătul străzii Şoimului iar pe strada numită acum „6 Martie” în loc de „Armenească” au fost ridicate câteva blocuri P+3 care, parcă, aveau rolul de a masca Biserica Armenească. În mod firesc, lucrările au stârnit indignarea membrilor comunităţii armene începând cu nevinovaţii copii. Domnul Paul Grigoriu, martor al evenimentelor povesteşte:
...„Primii şi cei mai îndârjiţi oponenţi, am fost noi, copiii. Şi asta, pentru că planurile arhitecţilor atacau un teritoriu pe care-1 consideram al nostru dintotdeauna şi pentru totdeauna. E vorba de cimitirul-grădină din spatele bisericii armeneşti şi de terenul semănat cu lucernă de care am pomenit când am evocat „intervenţia armată” a tovarăşului Weber. Este, pe de altă parte, perfect adevărat că plăteam bisericii o dijmă sub forma ierbii cosite de Iacobaş, dar nu vedeam nimic umilitor în asta, mai ales că, între două coase, terenul acela imens ne aparţinea în folosinţă exclusivă: pentru a bate mingea, pentru a mânca, tolăniţi pe spate, zarzăre verzi furate din cine ştie ce livadă, pentru a ne ascunde de mânia coercitivă a părinţilor, pentru a prinde lăcuste şi coropişniţe, pentru mai câte altele ... În ce priveşte cimitirul-grădină din spatele bisericii, acela era cu desăvârşire al nostru. Morţii comunităţii nu mai luau, de multă vreme, drumul lui, majoritatea crucilor se prăvăliseră, uitate până şi de cei care le suportau greutatea, precum şi de ceilalţi, care plătiseră pentru a fi puse. între morminte, ba, dacă stau să mă gândesc bine, şi pe morminte (cine le mai ştia hotarele?), creşteau pruni şi nuci”...

Blocul în formă de "L" str. I.S.Sturdza nr. 26

...„Construcţia blocului a durat cam un an. Fundaţii solide, ziduri groase, de cărămidă, uşi şi ferestre vopsite în verde şi, într-o bună zi, perdele la ferestre. Dar, până atunci, mai este. Deocamdată avem probleme cu muncitorii. Nişte tinerei şi tinerele în salopete gri, pătate de var şi rupte, care dorm, claie peste grămadă, în nişte barăci care au fost încropite în curtea din faţa bisericii armeneşti. Şi aici au existat tensiuni, opoziţii. În curtea asta, creştea lucerna pe care domnul avocat Zadic, epitrop-gospodar al sfântului lăcaş, o comercializa, el ştia cu cât, iar banii se depuneau în contul bisericii, pentru renovări. Ori, barăcile alea au cam călcat în picioare preţiosul nutreţ. Mai mult: locatarii şi locatarele lor obişnuiau să-şi petreacă nopţile calde de vară tolocind lucerna. Lasă că păcătuiau chiar în pridvorul bisericii, fără nici o ruşine de bietul Dumnezeu care, de bătrâneţe, nici măcar nu putea să coboare din icoane, să le mustre mişelia cu toiagul. Dar mai stricau, aşa cum am văzut, şi bunătate de iarbă”. ...„Toată lumea ştie, oricât ar părea de paradoxal acest lucru, că, atunci când vrei să ridici o construcţie, trebuie, mai întâi, să sapi. Este exact ceea ce s-au apucat să facă câteva zeci de muncitori pe şantierul nou înfiinţat. Au ânceput cu curtea bisericii. Pământ şi iar pământ, negru, untos, care lua apoi, în camioane drumul exilului. Lăsând în urma lui un regret cât o groapă mare şi adâncă ce, după o aranjare prealabilă, avea să primească botezul betonului. Astea se petreceau deci, în coasta dinspre stradă a bisericii. În coasta cealaltă se găsea, vă spuneam, cimitirul. Nu ştiu ce a fost exact, poate o reţinere temătoare a constructorilor; acolo, săpăturile au început mai târziu, mult mai târziu, ne gândeam chiar că au abandonat ideea. De partea cealaltă, blocul, în formă de L, era gata „la roşu", iar aici, printre morminte uitate, nu se petrecuse încă nimic. Existau, e drept, câteva stive ameninţătoare de scânduri proaspăt gejuite, dar atât... Până când... „Ne scot morţii din pământ, domnule profesor, veniţi degrabă, trebuie făcut ceva!" „Ah! Pas ça! Je ne l’aurais jamais cru! Les vandales!" Manuchian, băcanul, şi generalul Macoviţă, palizi amândoi ca sfânta indignare, se răstesc aproape la tata, nu-i mai lasă nici o ieşire, aici nu mai e vorba de nişte arbori nenorociţi, ci de rădăcinile - de os - ale comunităţii. ... Cimitirul, fostul, definitiv fostul cimitir, e o prăpastie hâdă. Muncitorii, absenţi acum, o decenţă absolut firească i-a alungat de acolo, au strâns într-un colţ, la umbra ultimului prun rămas în picioare, osemintele pe care le-au scos din măruntaiele ţărânei. Un femur, o tigvă resemnată şi ştirbă, sute de falange, coaste, omoplaţi, bucăţi putrezite de lemn, câteva tichii de catifea miraculos conservate, păr, şuviţe de toate culorile, albe mai ales. Nu vorbeşte nimeni. Ce să spui, cui să spui? Ce să faci, cum să faci? Cineva, nu mai ştiu cine, amintirea este oarbă, a adus din biserică luminări. Fiecare primeşte câte una. Chiar şi noi, cei mici. Le-am aprins, când oare, unul de la celălalt şi le-am înfipt, ca la o poruncă, în pământul răvăşit. Cât vom fi rămas acolo, privind fantomele trecutului nostru, nu ştiu...”.

Anul dintre cutremure.

Copii cartierului (cartier "împănat" între timp cu multe case ale noii protipendade proletare) au crescut, puii "au zburat" de la casele cu trandafiri în curte, parohia armeană avea tot mai puţini membri cotizanţi. Acelaşi semnatar al cererii din 1940, secretarul Andrei Manughevici, semnează o altă cerere în anul 1968:
 

Nr. 8345 din 28 mai 1968
TOVARĂŞE PREŞEDINTE
Subscrisa Epitropie a bisericii armene din municipiul Bacău, cu sediul în str. 6 Martie nr. 64, vă rugăm să binevoiţi a dispune eliberarea unei autorizaţii de înstrăinare pentru suprafaţa de teren de cca 4.000 m.p. situat în str. Aleea Şoimului – proprietatea epitropiei.
Pe acest teren care întră în zona de sistematizare a oraşului, se vor construi blocuri proprietate personală prin Oficiul de locuinţe.
Primiţi, vă rugăm, asigurarea deosebitei noastre stime.
Anexăm un plan de situaţie.
Preşedinte, Andrei Manughevici
Tovarăşului Preşedinte al Municipiului Bacău

sursa: ANBacău, fond Primăria Bacău, d.21/1968

Un plan al zonei prevesteşte viitoarea configuraţie a cartierului rezidenţial Şoimului:

sursa: ANBacău, fond Primăria Bacău, d.21/1968

Nu a fost să fie! Tovarăşul preşedinte nu a aprobat construcţia vilelor, membrii asociaţiei de proprietari şi-au primit banii de avans înapoi şi terenul prevăzut pentru sistematizare a rămas în continuare pârloagă.

Cutremurul din 1977 şi misterul demolării bisericii.

Seara de 4 martie 1977 a rămas pentru băcăuani drept seara celor 56 de secunde de groază. Nu se ştie pentru ce ne-a mai bătut Dumnezeu dar, ne-a bătut bine de tot! Eu locuiam în acea perioadă în cartierul Orizont şi preocupat de sarcinile profesionale călcam rar prin centrul oraşului. Aflam de la colegii de serviciu afectaţi că "prin centru calcă tancurile" construcţiile vechi. Cinematograful Flamura fusese adevărat front de luptă datorat zidurilor exagerat de groase, ca de cazemată. După cutremur, funcţie de iscusinţa şefilor de a justifica necesitatea fondurilor şi relaţiile la Centru, s-a făcut curăţenie extinsă. Ceva mai târziu, tovarăşa secretar Găinuşă Alexandrina a sistematizat zone extinse. Într-o zi am aflat că fusese demolată şi Biserica Armenească. Un coleg susţinea că demolarea avusese loc la data de 3 martie, aşadar, cu o zi înainte de cutremur. Dacă ar fi existat previziune, se putea face economie cu combustibilul consumat de utilajele de demolare. La auzul veştii demolării treceam în revistă imaginile memorate ale celor două turnuri consolidate reciproc cu câteva X-uri de oţel gros, sănătos, producţie a anilor '20, a uşilor înalte şi ale ferestrelor fără sticlă dar blocate cu alte X-uri, de scîndură bătută cu cuie mari, majoritatea îndoite la baterea unui meseriaş neprofesionist. A rămas o enigmă secvenţa finală a filmului existenţei minunii arhitecturii locale. Oare a mai semnat tot secretarul Andrei Manughevici o nouă cerere de demolare? Am discutat anul trecut cu câţiva locatari ai blocurilor din cartierul Şoimului dispuşi să-mi acorde interviuri pentru dezlegarea enigmei mele. Memoria unora era "formatată" şi mai, mai că nu recunoşteau că acolo a fost o biserică. Câţiva ştiau că blocul lor se află pe locul cimitirului şi se considerau bântuiţi de stafiile morţilor.

Mărturia care dezleagă misterul.

Inginerul Marin Vâlsan

Șansa a făcut ca în ziua de 8 decembrie 2017 să mă întâlnesc în zona blocurilor de pe strada Șoimului cu un vechi și foarte drag colaborator, inginerul Marin Vâlsan, mulți ani director al uneia dintre fabricile Combinatului de Prelucrare a Lemnului din Bacău
Am depănat, ca pensionarii, amintiri plăcute și neplăcute din anii socialismului și, din vorbă în vorbă, am ajuns la urgia cutremurului din martie 1977. Nu puteam pierde ocazia să-l întreb unde se afla în momentul cutremurului. Răspunsul prietenului meu a fost cea mai mare surpriză a acestui an: „eram aici, în grădina bisericii Armenești”. Mă aflam, așadar, în fața unui martor ocular al cărei probitate nu poate fi pusă sub semnul îndoielii. Mărturia fostului meu coleg constituie, din punctul meu de vedere, cheia care deschide ușa spre adevăr:
„Locuiam din anul 1975 în blocul de peste drum de biserică față de strada Șoimului. Tot terenul din fostul cimitir armenesc era liber, o pârloagă din care răsărea clădirea înaltă dar foarte șubredă a bisericii Armenești. Turlele care erau fisurate și consolidate cu câțiva tiranți metalici îmi atrăgeau atenția de cel puțin două ori pe zi, când plecam și când mă întorceam de la fabrică. Din cele două turle nu am auzit niciodată dangăte, dar în fiecare seară cucuvelele cântau în cor, accentuând atmosfera sinistră creată pe fundalul clădirii cu ferestrele fără geamuri, sigilate cu scânduri bătute încrucișat peste tocuri.
În seara cutremurului ajunsesem, ca de obicei, târziu acasă și trepidațiile m-au găsit încă îmbrăcat, numai bine pentru a putea coborâ repede, de teamă, în fața blocului. Un zgomot puternic m-a însoțit pe parcursul coborârii. Din ușa blocului, în semiobscuritate, priveam turlele care se prăbușiseră, stăteau agățate în tijele metalice și creaseră un mare nor de praf. Lângă mine erau și alți câțiva vecini. Știam că biserica nu era frecventată de enoriași, dar ne-am dus aproape pentru a striga și verifica dacă, întâmplător, nu se afla vreun rănit, om al străzii pripășit și surprins printre dărâmături. Din fericire, nu era nimeni! Când lucrurile s-au liniștit puțin am fugit la fabrică să văd ce urmări a avut cutremurul acolo.
A doua zi, dimineață, am putut evalua amploarea catastrofei. Ambele turle erau căzute la pământ, acoperișul deviat de pe pereții pe care, parțial, îi dislocase. Era evident că impunătoarea construcție a bisericii devenise o ruină absolut inutilizabilă.
Până în toamnă, târziu, grupuri de oameni despre care nu știu dacă erau pe cont propriu sau lucrau pentru vreo instituție, au cărat materialele de construcție și au demolat inclusiv pereții necăzuți la cutremur. Pe la sfârșitul lui octombrie am constatat că terenul a fost și nivelat, pregătit parcă pentru a primi blocurile care au fost construite în anii care au urmat.”Așa am aflat adevăratul final al bisericii Armenești. Ulterior, aveam să aflu și ce s-a întâmplat cu o mare parte dintre materialele recuperate.

 
Ultima legendă.

Nu am scris o „anatomie a străzii mele” din oraşul natal Roman, dar am copilărit şi în curtea bisericii Armeneşti de acolo. O altă enigmă mă provoacă la meditaţie pentru a afla cum se face că biserica din Roman a supravieţuit 400 de ani? Oare de ce Dumnezeu i-a miluit cu noroc doar pe romaşcani? Iau aminte de afirmaţiile unui Prelat băcăuan rostite la aniversarea Bisericii Armeneşti din Roman şi publicate în revista "Ararat" din 15-16 din 2009: ...”Prezentarea lucrării a fost făcută de Pr. Prof. Dr. Nicolae Hurjui, paroh al parohiei "Înălţarea Domnului" din Bacău, care a făcut şi evocarea unor repere istorice legate de biserica Armenească din Bacău, care, din păcate, a fost dărâmată printr-un ordin abuziv al autorităţilor comuniste, cu toate că nu a fost atât de avariată de cutremurul din 1977 aşa cum s-a pretins.”
Am sentimentul că enigmele bisericii Armenești din Bacău sunt dezlegate.
Legendele create însă, vor dăinui încă mult timp...
 

_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

Puţine au fost bucuriile oferite de cooperarea mea cu cititorii prin intermediul funcţiei de “comentariu” existentă pe blog. Volumul 4 al addendei monografiilor a marcat o excepţie, aceea a existenţei unor comentarii. Mulţumindu-le autorilor comentariilor, deschid şi un subcapitol al relatării despre Biserica Armenească pe care l-aş intitula:

Perpetuarea credinţei.

Domnul Iulian Bucur, şeful secţiee de etnografie din Complexul Muzeal “Iulian Antonescu” Bacău, a transmis următorul comentariu: “După demolare, un clopot a ajuns în turnul bisericii catolice din Gioseni, un vas ceramic de rezonanţă, din zidurile bisericii, a ajuns tot la Gioseni. Noi l-am găsit acolo, la nişte bătrânei, prin 2010, şi l-am adus la muzeu”.

Unul dintre cei mai activi interlocutori de pe facebook, domnul Mihai Ciucu, a declarat la 29 octombrie 2014 comentând o ilustrată de epocă a Bacăului: “După turlele Bisericii Sf. Nicolae se văd alte două turle de biserică! Era Biserica Armenească, demolată în urma cutremurului din 1977. Din cărămida rezultată s-a construit o parte a bisericii romano-catolice din Gioseni!”
Încercând o documentare preliminară, am aflat de pe site-ul Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi

 (http://www.ercis.ro/dieceza/parohii/fisa.asp?id=46),

în prezentarea istoriei bisericii “Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Gioseni, judeţul Bacău, faptul că ultima construcţie a bisericii a fost determinată de cutremurul din 1977: “…S-a construit o capelă în centrul satului iar cimitirul a fost amplasat în jurul ei în spatele Cooperativei mari - în curtea lui Grigore Rofel. Probabil această capelă a fost de tranziţie căci între anii 1850-1864 a fost construită biserica veche la dimensiunile de 25 m x 10 m cu hramul sfântului Ioan ”.

Biserica “Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Gioseni   

Botezătorul pe un deal în afara satului. Pictura patronului principal a fost realizată de un pictor pe nume Skaia în anul 1869. Biserica a fost dotată cu orgă clasică de Istvan Colonvitz în anul 1877. În timpul cutremurului din anul 1940 turnul bisericii se dărâmă iar la 4 martie 1977 în urma cutremurului biserica în mare parte a suferit importante daune, devenind impracticabilă şi foarte periculoasă pentru celebrările liturgice.
După ani de umblări pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie (circa 600 de drumuri) la cei mari ai timpului, după multe şicane şi umiliri în anul 1977 au început lucrările pentru a 5-a biserică în satul Gioseni, jos lângă parohie având dimensiunile de 50 m x 14 m x 50 m (turn).  Elanul credincioşilor pentru o asemenea realizare a fost uimitor prin îndrumarea şi zelul părintelui paroh Rediu Vasile. În anul 1983 s-au sfârşit lucrările bisericii iar sfinţirea lăcaşului a avut loc în ajunul sărbătorii Sfântul Ioan Botezătorul, în anul 1991, participând la consacrare episcopul Petru Gherghel, episcopul Ioan Robu şi nunţiul apostolic de atunci, John Bucovski. Nu se pot omite multele necazuri pricinuite de autorităţile comuniste la realizarea noii biserici din Gioseni: amenzi, percheziţii, anchete, demolarea unei porţiuni din biserică, sistarea lucrărilor pe un timp nedeterminat”. Prezentarea a fost publicată la data de 30 aprilie 2004 şi aparţine Parohului de Gioseni sud, Pr. Rediu Vasile. Este uşor de constatat că personalităţile implicate nu fac nicio referire la un eventual ajutor din partea autorităţilor sau bisericilor din Bacău.
Rămâne, ca urmare, deschisă calea dialogului cu cititorii, a mărturiilor celor care îşi mai amintesc de evenimente. Reînnoiesc invitaţia de implicare în dialog. Generaţiile de azi şi de mâine merită să cunoască adevărul istoric.
_________________________________________________________
Bibliografie
[1] – Costache Radu, Bacăul de la 1850-1900
[2] – Ortensia Racoviţă,“Dicţionarul geografic al judeţului Bacău”, Bacău 1895
[3] – Gr. Grigorovici,“Bacăul din trecut şi de azi”, Bacău 1934,
[4] – Paul Grigoriu, Anatomia unei străzi, galerie de chipuri, Casa editorială ODEON, Bucureşti 1992